VIAȚA PRINTRE RÂNDURI

Anca Iulia Beidac
prozatoare

Despre oameni și suflete

Când eram încă elevă la Liceul Sanitar, am ieșit de câteva ori cu un tip, el student la Medicină pe vremea aia. Acum unul dintre cei mai bogați oameni din Timișoara și, foarte probabil, din țară. Că nu‑s doar banii lui, ci el e o fațadă pentru niște politicieni – se prea poate să fie adevărat, dar nu contează în povestea asta. Atunci, în anii ‘90, el avea o mică firmă care aducea blugi și cafele de la turci și le revindea în urbe.

L‑am întrebat – la a doua sau a treia ieșire – ce vrea să facă el în viață. Aveam fixul ăla atunci, și l‑am mai avut încă vreo 20 de ani după. Răspunsurile primite au fost mereu foarte revelatoare pentru mine, chiar dacă nu mi‑am dat seama imediat. A zis că el vrea să facă un milion de dolari. Mi s‑a părut îngrozitor de trist și i‑am spus asta. Apoi am întrebat: bun, și după ce faci milionul ăla, ce vei face? S‑a uitat șocat la mine și a tăcut. Nu a știut ce să mai răspundă.

Universul i‑a îndeplinit dorința. A făcut milionul de dolari, și încă niște sute de milioane după. Dar el e la fel de trist ca atunci. Este la fel de sclavul banului. Nu știe nimic altceva.

Fast forward peste vreo 30 de ani: cunosc un alt tip, pictor bun, și poet și mai bun. Fusese foarte bogat la un moment dat. Din categoria: am avut bani pe vremea lui Ceaușescu, i‑a făcut tata (care era ceva șef de abator pe atunci). A continuat “afacerea familiei”, a ajuns să aibă câteva fabrici de mezeluri, magazine, firme, în fine... De toate. Material, ultrabogat.

A pierdut tot. A ajuns hăituit de cămătari, de la care împrumutase niște bani ca să se mute în chirie. Nu mai avea niciuna dintre proprietăți (fabrici, magazine, case, apartamente, mașini). Nimic. Sărac lipit și dator vândut.

El spunea, când l‑am cunoscut, că oamenii sunt niște rezervoare umblătoare de rahat. Oarecum adevărat, dacă stai să te gândești că, în afara situației că ești imediat după o clismă, intestinele nu sunt niciodată goale.

Daaar... Doar atât să fie omul? Atât poți vedea tu din minunea asta creată de Dumnezeu? El atât vedea. Un rezervor umblător de rahat. Și tot ce scria, și ce picta, reflecta, în mod evident, această viziune a lui despre viață. Despre oameni. Așa cum tot ce credea primul despre care am povestit era că toți oamenii pot fi cumpărați. Așa mi‑a zis într‑o seară, când m‑a dus la Astoria, în Arad, să mă dea gata cu mâncărurile fine de la restaurantul ăla (din păcate pentru el, eu nu am fost niciodată o mâncăcioasă și, deci, omul a cheltuit bani cam pe degeaba). Fiindcă atunci, în seara aia – ultima noastră ieșire, de altfel – mi‑a mai zis, plin de mândrie (am văzut, la propriu, cum s‑a umflat pieptul lui când a trântit afirmația asta), să mă uit bine în jur. Că toți chelnerii și toate chelnerițele din restaurant ar putea să facă sex cu el, dacă el îi plătește. Și lui i se părea că în felul ăsta i‑ar cumpăra. Și ce bine se simțea el că poate cumpăra atâția oameni.

Ei, bine, oamenii nu pot fi cumpărați. Deși am mai întâlnit mulți care cred asta. Că pot cumpăra o femeie oferindu‑i pe tavă ceva. Orice. Un apartament, o casă, mai multe case, mai multe mașini, mai mulți bani. Și apoi, când găsesc femeia dispusă să accepte aceste cadouri otrăvite, îi reproșează că‑i materialistă. Și apoi spun că toate femeile sunt cum a zis Napoleon.

Păi cam așa se întâmplă dacă doar asta vrei să vezi. Omul poate fi doar un rezervor umblător de rahat. Sau doar o bucată de carne pe care o folosești. În partidele de sex, ca să te lauzi cu ea în lume sau ca să o transformi într‑o menajeră, într‑o “trophy wife” sau într‑o purtătoare de odrasle, dacă simți nevoia să te reproduci. Doar lumea are nevoie de mai multe astfel de personaje. Care gândesc, cred și spun că, dacă nu ai bani, nu valorezi nimic. Fără să‑și dea seama că, dacă ai doar bani, nu valorezi nimic.

Lumea nu are nevoie de mai mulți oameni de succes. Nu din ăștia. Lumea are nevoie de oameni buni. Calzi. Empatici. Cu milă. Care vor să își ajute semenii. Să schimbe ce e rău în lume. Și să înfăptuiască Binele. De asta e nevoie în lume. De asta a fost mereu nevoie.

Și, dacă nu ne place lumea în care trăim (nu, nu chiar ne place, a luat‑o la vale într‑un ritm foarte accelerat în ultimele decenii), soluția nu e să stăm pe margine, să asistăm impasibili sau/ și eventual să ne văicărim. Să ne plângem de milă că, vai, Doamne, unde am ajuns!

Și noi suntem parte din lume. Și micile gesturi de bunătate contează. Un zâmbet dezinteresat și sincer poate schimba ziua cuiva. Poate chiar viața acelei persoane.

Știu că am mai scris despre asta, dar sunt câteva teme recurente pe care le tot sucesc de niște mulți ani deja. Pentru că mă interesează. Pentru că doar asta contează, de fapt.

Hai să fim noi Binele pe care vrem să‑l vedem în lume. Să‑l înfăptuim și să facem lumea mai bună. Zi de zi, lună de lună, și an de an. Răsplata ne va fi pe măsură. Că nu există bucurie mai mare decât să știi că, datorită ție, viața unui om a fost salvată. Și, de fapt, ce mare lucru ai făcut? Doar ai donat niște sânge. Sau că, datorită ție, un copil nu mai adoarme flămând. Sau un tânăr nu mai stă pe stradă ori prin canale, ci are unde dormi, merge la școală și, poate, chiar la facultate.

Să facem Binele să se întâmple, oameni buni! Stă în noi puterea asta. Și doar așa ne putem mântui. Doar așa ne putem afla Liniștea și Pacea sufletească, fără de care nimic de pe lumea asta nu contează. Așa cum spunea și părintele Steinhardt, doar acestea – liniștea și pacea sufletească – sunt bunurile supreme.

Pentru că nu suntem cum cred/eau cei doi bărbați pomeniți mai sus. Suntem materie, da, dar suntem și suflet. Și sufletul vibrează pe frecvența cu care îl hrănim noi. Dacă îl hrănim doar cu știri negative, dezastre și bârfe ieftine, așa vom fi și noi. Dacă însă îi dăm Poezie, Muzică și ne înconjurăm de oameni care vibrează pe frecvențe înalte, și noi ne vom înălța spiritual.